Dragă cititorule - da tu, ăla singur care stai şi citeşti ce scriu io, ruşine să'ţi fie, n'ai altceva mai bun de făcut? - motivul pt. care n'am mai postat nu a fost pt. că nu am mai avut aberaţii de prezentat sau întâmplări de descris, doar că mi'am dat seama că iniţial pornisem blogu' pe teme relativ "serioase" şi vroiam să fie axat doar pe situaţii şi nu pe diverse bizarerii, iar pe parcurs am deviat grav.
Ca urmare, m'am apucat să lucrez la un alt blog care va fi în totalitate despre lucruri ieşite din comun în timp ce aici o să mai postez, foarte rar, doar întâmplări, idei sau constatări cu adevărat notabile.
IDEEA DE BAZĂ ESTE:Blogul ăsta va deveni cam inactiv, fac alt site care va fi updatat des. Când anume voi termina noul site nu ştiu exact pentru că lenea are puterea incredibilă de a sabota până şi cele mai ambiţioase planuri. (max. 6 luni sper)
În orice caz, când va fi gata o să dau de veste aici. Până atunci (sau până la următoarea postare): pupici.
Şi acum, două pisici cu boala caprelor care leşină ಠ_ಠ :
Păi da. Mă trezesc io ieri pe la ora 3 jumate noaptea, mă îmbrac în echipamentul de pescar, iau undiţa, cutia cu momeli şi dau să plec, ca orice om normal, la pescuit de ştiuci. Când ieşeam pe uşă însă am realizat că nu ştiam niciun loc bun unde să tragă ştiuca.
După ce am petrecut o oră discutând cu alţi pasionaţi de ştiuci şi de activităţi legate de ştiuci (cunoscuţi sub denumirea de ştiucari), am plecat la sigur. Acum familia mea are ce mânca luna asta datorită excepţionalului site Stiuca.ro.
Aşa că dacă vreţi să prindeţi o ştiucă mare şi nu ştiţi unde şi cum sau dacă pur şi simplu vreţi să purtaţi o discuţie nocturnă de neuitat cu nişte oameni speciali, mergeţi pe chatul ăla. Îmi puteţi mulţumi mai târziu.
Acum câţiva ani am observat o chestie... nu ştiu exact de ce dar principalele locuri în care se adună toţi ciudaţii din oraşul ăsta sunt gările şi secţiile de poliţie. Sigur, oricine poate găsi câteva explicaţii cum ar fi: la secţie sunt mereu ciudaţi pt. că au probleme cu legea, la gară sunt pt. că vin să cerşească folosindu’şi handicapurile sau defectele pt. a impresiona persoanele miloase etc. Însă uneori dubioşii vin în locurile astea fără un scop anume, ca şi cum sunt pur şi simplu atraşi de ele.
De exemplu, săptămâna trecută am fost să’mi fac un buletin nou. Mă duc ieu la secţia 14, intru în camera de aşteptare de lângă biroul pt. evidenţa populaţiei, iau un loc şi mă pun pe aşteptat. Dau roată cu ochii prin cameră să văd exact câţi mai erau înainte şi undeva în faţa mea în dreapta (vezi Fig. 1) văd două femei mai... aparte. Ambele aveau în jur de 55 de ani cam aşa, una era slabă băţ şi îmbrăcată în haine mulate şi cealaltă grasă şi îmbrăcată ca o pirandă. La prima vedere deşi mi s’au părut o privelişte atipică am zis că sunt şi ele două femei oarecare aflate la coadă.
Fig. 1. Legendă:botezatu - ieu | suliţa şi hipopotamul - cele două doamne.
Mai trec 5 minute şi mă uit iar la ele şi văd cum grasa scoate dintr’o plasă o icoană, mare frate - avea cam 40x50cm, şi’o pune în poală şi începe să se uite fix la ea ca şi cum era în transă. Prietena ei slăbănoagă scoate o carte cu o cruce pe copertă (părea cam mică să fie Biblia, mă rog, irelevant) şi’o pune pe genunchi deschisă şi începe să citească cu mare atenţie din ea.
Neavând altceva de făcut am început să le analizez mai în detaliu şi atunci am constatat că slăbănoaga ţinea cartea INVERS. Ce citea din ea sau cum... nu ştiu, însă la un moment dat s’a oprit, a ridicat privirea spre zidul din faţă şi a făcut ochii mici aşa ca şi cum citea ceva de pe perete. Era foarte concentrată pe ce făcea şi din când în când se oprea şi începea să râdă isteric, după care începea iar să “citească”. A ţinut’o aşa timp de vreo 15-20min iar io deja începusem să mă întreb dacă nu cumva sunt ieu ăla nebun, chiar mă întrebam foarte serios dacă nu cumva chiar e scris ceva pe zidul respectiv şi eu nu văd, credeam că începusem să pierd contactu cu realitatea. Tipa în continuare f. concentrată.
Se uită vreo 10 secunde în bec după care, pe o voce de persoană ce tocmai avusese o viziune divină, îmi zice: - Băiatule! Da, tu, cu ceasul la mână. Să ştii că este ora 6. Ieu rămân blocat, mă uit la ea, mă uit la ceas şi neştiind ce ar trebui să fac îi răspund: - De fapt e 4:35. În clipa aia amândouă au tăcut, grasa şi’a dat jos ochelarii şi au început să se comporte ca şi cum nu se cunoşteau.
10 minute mai târziu a ieşit femeia din biroul de evidenţă a populaţiei să întrebe câţi mai eram şi pt. ce veniserăm (că până la 6 primeau dosare, iar după 6 eliberau actele) şi fiecare a început să răspundă, însă când a fost rândul celor două doamne distinse, ele au zis: “A noi nu am venit pt. nimic, doar am trecut pe aici.” ...wtf?!
Cred că şi tipu’ ăsta frecventează secţiile şi gările:
Lăsând la o parte faptul că Google consideră că e perfect OK să pună pe blog reclame cu linkuri către site'uri unde poţi aranja întâlniri cu Poz Topi, vreau şi io nişte păreri legate de clipul următor, dacă se poate. Bineînţeles, e făcut de japonezi:
Cu siguranţă cine l'a făcut încerca să transmită un mesaj, care o fi acela... nu ştiu.
Ca să’l citez pe Charles Dickens din cartea sa, Marile Speranţe (şi totodată să arăt SUBTIL cât de cult sunt): “N-am să vă spun povestea aşa cum s-a întîmplat. Am să v-o spun aşa cum mi-o amintesc”.
În cartierul meu locuieşte un domn, să’l numim... hm... Reginald. Reginald nu a fost niciodată pasionat de carte fiind mai fascinat de activităţi fizice (bătăi de stradă) sau de perfecţionarea agilităţii sale - esenţială pentru stilul lui de viaţă ce implică adesea urmăriri şi furturi (un exemplu memorabil fiind când l’am prins iarna căţărat, ciordind lumini de pe un brad). Practicarea pugilismului stradal are însă şi dezavantaje (performanţa cere sacrificii, asta e) şi astfel a cam rămas fără dinţi individul, lucru care nu l’a deranjat până într’o zi când a luat o hotărâre: să înceapă să strângă bani ca să’şi repare dantura.
Neavând studii sau o slujbă, n’a fost deloc uşor să strângă banii necesari, dar după 6-8 luni a reuşit. Văzându’se însă în bani s’a răzgândit şi i'a apărut o nouă prioritate: să îşi ia şi el, ca tot omul, un televizor. Zis şi făcut. S’a dus, şi’a luat TV, iar în aceeaşi seară s’a pus să se uite la un meci de fotbal că juca Steaua, iar el e un stelist înfocat. Poate că povestea ar fi avut un sfârşit fericit însă Steaua nu a câştigat în seara aia, iar tipul, fiind pasional din fire, a luat televizorul şi l’a aruncat pe geam, de la etajul 8 (sau 9?) unde locuieşte el.
De ce să strângi 8 luni bani pentru dinţi doar ca în ultima clipă să’ţi iei un TV în schimb şi să’l arunci pe geam câteva ore mai târziu... nu ştiu, nu sunt destul de boem ca să înţeleg. Oricum, morala poveştii, pe scurt, cred că ar fi: nu da dinţii din mână pe televizorul de pe gard.
Fantastică scena următoare şi tind să cred că stările prin care trece gagiul asasinat sunt identice cu stările străbătute de Reginald când şi'a văzut televizorul făcut bucăţi: * negare - când refuză să creadă că a fost rănit grav de un ninja; * furie - când înţelege că este reală situaţia; * târguială - când priveşte shurikenul şi încearcă să găsească o soluţie; * depresie - când realizează că nu există nicio soluţie şi că a luat'o'n mână; * şi în cele din urmă acceptarea situaţiei - când cade la pământ ridicând resemnat umerii şi mâinile. Până şi ninjălăul pare impresionat de profunzimea interpretării.
Totul a început cu o poză primită de la un mare domn. Era un screenshot al unui post de pe un forum în care un tip mărturisea că îşi descoperise adevărata orientare sexuală (gay) şi că totodată era disperat să ia HIV, dorinţă exprimată repetat într’un mod obsesiv. Iniţial am crezut că era doar un om foarte sonat sau un troll profesionist şi nu i’am acordat prea multă atenţie. Ulterior însă, de dragul diversităţii, i’am pasat poza unui prieten, să’l numim Lincă Dariuz, care a simţit nevoia să afle dacă aceasta era autentică sau nu. După câteva minute de căutări pe Google a constatat că, din nou, atât io cât şi el am rămas în urmă grav cu ce este cool şi trendy în materie de sex.
După cum am aflat de pe zeci de forumuri şi alte site’uri de specialitate, mai nou, ca să fii un gay adevărat, un gay hardcore cum ar veni, şi pentru a avea respectul altor gay hardcore trebuie să ai HIV. E un fel de, citez, “decoraţie ce îţi dovedeşte valoarea” în numeroase cercuri de domni sofisticaţi.
Ar fi fost frumos ca demenţa să se termine aici dar din păcate nu a fost aşa. În săpăturile noastre prin lumea sinistră a doritorilor de HIV, eu şi Lincă am descoperit că aceştia au format un fel de cult în jurul bolii. Există întruniri organizate special pentru răspândirea HIV, ritualuri, instrumente folosite special în acest sens şi inclusiv o terminologie specifică, ceea ce conduce la explicarea sensului titlului. Mai departe, pentru cei interesaţi să ia HIV fără a se face de râs în cercurile avizate, voi include un mic dicţionar de termeni esenţiali pe care îl voi numi “Micul dicţionar al Poz Topului aspirant”:
Pozzing/Breeding – actul în sine prin care un nene îi dă altui nene (cu acceptul şi înştiinţarea celuilalt sau nu) HIV în mod intenţionat. Uneori este o simplă partidă de sex dar adesea ia forma unui ritual în care sunt implicaţi 1 Neg-pig şi mai mulţi Poz Topi. Pozzing party – petrecere organizată cu ocazia unui pozzing. În general pozzingurile care au loc aici sunt foarte agresive însă au o rată de succes ridicată, Neg-pigul luând aproape mereu HIV. Bottom – tip pasiv care întreţine relaţii dubios de sexuale cu domni diagnosticaţi cu HIV. La rândul său, poate fi seropozitiv sau nu. Top – tip activ care întreţine relaţii de asemenea dubios de sexuale cu domni diagnosticaţi sau nu cu HIV. După caz, Topii pot fi Poz Topi dacă au HIV sau Neg Topi dacă nu. Neg-pig – denumirea cea mai comună dată unui tip gay, activ sau pasiv, care nu are încă HIV. Cuvântul “-pig” a fost inclus cu scopul de a sublinia lipsa de respect pe care o au Pozii pt ei. Un fel de a zice că numai rataţii n’au HIV. Ar trebui să fie de ajuns pentru început termenii ăştia, mai departe vă puteţi descurca şi singuri sunt sigur.
Revenind însă, spuneam că în multe situaţii pozzingul ia forma unui ritual. Acest ritual poate fi de mai multe feluri: cu conotaţii oarecum medievale sau modern. Mai exact, în cadrul pozzingurilor în stil medieval, un Bottom neg-pig este legat de un X mare din lemn, îi sunt legate mâinile şi picioarele, depărtate, de braţele X-ului după care un număr variabil de Poz Topi îl molestează agresiv unul câte unul, în încercarea de a’i da HIV.
Pe de altă parte, al doilea tip de pozzing ritualistic nu este aşa de violent. O modalitate de pozzing modernă a fost inspirată de ruleta rusească şi este practicată în multe cluburi selecte din toată lumea, astfel: unui domn îi sunt prezentaţi 10 indivizi, dintre care unu are HIV, iar el trebuie să aleagă unul pentru a se iubi rectal cu el, fără a şti dacă alesul este cel seropozitiv. Misterul şi adrenalina pe care le implică această metodă sunt considerate fantastice de către amatori.
Dacă doriţi să pătrundeţi în lumea odioasă a apropierii bărbat-HIV-bărbat, nu vă îngrijoraţi, nu este greu! Aparent, aveţi şanse extrem de mari să daţi de un Poz Top sau de o persoană care are tangeţe cu unul la cea mai apropiată baie turcească, aşa că luaţi un prosop şi pregătiţi’vă pentru aventura vieţii voastre. A şi apropo, am înţeles că cei mai extremi dintre extremi nu se mulţumesc doar cu a fi seropozitivi, ei încercând din răsputeri să ajungă suprainfectaţi cu HIV şi într’un fel mi se pare normal, în fond cheia succesului în viaţă e să ţinteşti cât mai sus!
Vorba unuia, nu eşti cu adevărat gangsta decât după ce dansezi în intersecţie:
SONÁT adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.
Pentru o mai bună înţelegere a termenului, va fi folosit într'o frază:
Domnii despre care voi vorbi sunt sonaţi.
Există de câţiva ani pe net o poză cu un tip asiatic care stă în metrou ţinând strâns la piept două perne cu două fete desenate pe ele. Neavând idee despre ce era vorba nu am ştiut cum să'l etichetez pe domnul acela, însă acum câteva luni am dat peste nişte articole care m'au luminat, din păcate.
Ah, iată că am găsit şi poza de care ziceam: O imagine oarecum înduioşătoare, nu?
Eh, de fapt, nu. Gagiul face parte dintr'o categorie de bărbaţi (preponderent asiatici, chestia asta prinzând doar în colţul lor al lumii momentan) care... Hm, nici nu ştiu cum să mă exprim, pentru că nu'mi dau seama concret dacă este vorba despre un fetiş sau chiar despre o orientare sexuală. În orice caz, cert este că domnii din categoria respectivă preferă să aibă relaţii cu perne cu fete desenate pe ele (exact ca cele din poză), fiind dezamăgiţi/nesatisfăcuţi de oameni.
Probabil că vă gândiţi acum că există o groază de dubioşi care folosesc păpuşi gonflabile şi vă întrebaţi ce anume e asa special la iubăreţii ăştia cu pernele lor.
Deosebirea constă în faptul că pernofilii nu doar fac sex cu "partenerele" lor ci au relaţii complete, adică: le cumpără cadouri, iau masa cu ele, le scot la film, în parc, ba chiar le plimbă în jurul lumii, făcându'şi poze împreună în locurile vizitate etc. Partea tragică e că, din câte am citit eu, multe dintre pernele astea sunt tratate de către iubiţii lor mai bine decât majoritatea femeilor.
Realismul relaţiilor om-pernă nu se limitează însă doar la aceste activităţi. Băieţii le construiesc chiar şi personalităţi perechilor lor umplute cu fulgi, purtând şi discuţii cu ele, cu certuri, drame ş.a.m.d. totul fiind tratat cu o seriozitate maximă.
Unii indivizi, cu adevărat speciali, optează pentru relaţii complicate, având şi amante (bineînţeles, tot perne) pe care le ţin ascunse de "prietenă", în timp ce unii masculi alfa nu se ruşinează cu poligamia lor, alegând să aibă relaţii deschise sau fiind efectiv playboy, cum este Toru Taima, un armăsar foarte capabil care se laudă cu numărul de perne regulate: peste 150 - ce erou.
Aş vrea să spun că m'au şocat într'o măsură notabilă băieţii ăştia, aş vrea să mă declar scârbit şi dezamăgit de omenire, dar din păcate nu pot, pentru că există atâtea şi atâtea alte genuri de persoane şi de practici sinistre care'i fac pe domnii ăştia să pară nişte simpli romantici incurabili neînţeleşi. În acest sens, data viitoare vă voi povesti despre lumea odioasă a poz topilor şi a neg-pigilor, iar dacă postul de azi nu v'a lăsat un pic blocaţi, promit că următorul va compensa - pe deplin.
Trailerul ăsta e pe bune. Filmul chiar există şi poate fi cumpărat online de aici. Are nota 10 din partea mea:
Mii de scuze pentru faptul că am dispărut ca măgaru'n ceaţă fără să zic dacă mai scriu vreodată aici sau ceva, dar am fost FOARTE* prins cu activităţi intelectuale în ultima lună şi jumătate şi efectiv nu am găsit loc în agenda mea pentru a mai posta.
(* = a se citi "mai deloc")
Unul dintre motivele de bază pentru care am revenit acum şi nu peste încă o lună este că, deşi am întârziat un pic, vroiam să vorbesc despre mult mediatizatul deces al Mădălinei Manole.
Au existat multiple scenarii referitoare la decesul neaşteptat al interpretei de muzică de calitate relativ îndoielnică, dar mi s-a părut că au fost excluse tocmai cele mai plauzibile.
Fiind, printre altele, şi detectiv part-time, am pus cap la cap dovezile şi am ajuns la două scenarii care mie mi se par extrem de logice şi de bine consolidate. Totodată, ambele îl implică pe Băsescu.
Am analizat felul în care marinarul devenit şef de stat s'a comportat la înmormântarea Mădălinei Manole şi corelând atitudinea sa cu impactul pe care l'a avut prezenţa lui acolo asupra imaginii sale publice, am ajuns la următoarele teorii ale conspiraţiei:
1. Tatăl copilului starletei este Băsescu.
Da, exact. Soţul Mădălinei nu este un susţinător al lui Băsescu, a aflat cumva că acesta este tatăl copilului pe care el îl creşte şi orbit de furie şi'a otrăvit nevasta, urmând ca în curând, după ce incidentul va fi oarecum uitat şi Băsescu (care ştie ce s'a întâmplat de fapt) îşi va lăsa garda jos, să încerce să termine ce a început, răzbunându'se şi pe Domnul Preşedinte.
2. Băsescu avea nevoie de ceva care să'i propulseze imaginea în ochii poporului.
Asta e o teorie un pic mai forţată, fiindcă îi stăteau la dispoziţie o groază de alte mijloace de a îmbunătăţi modul în care este perceput de cetăţeni; în orice caz, este posibil ca Băsescu să fi ordonat asasinarea Mădălinei Manole.
De ce? Foarte simplu. Cântăreaţa era ţinta perfectă ţinând cont că nu mai cântase serios de ani buni (paguba adusă puterii creative a industriei muzicale româneşti este minimă) şi totodată era cunoscută şi îndrăgită de o ţară întreagă, ba chiar mai mult, avea fani şi peste hotare.
Astfel, decesul ei avea să devină, garantat, un subiect extrem de mediatizat şi implicit înmormântarea ei avea să fie televizată. Cu ocazia înmormântării Băsescu plănuise să facă o apariţie neaşteptată şi uşor atipică, sugerând că este copleşit de pierderea unei persoane atât de importante pentru lumea muzicală nu doar din România ci de pe tot Globul. Fiind văzut de o naţiune întreagă cum este clar zdruncinat de dispariţia unui geniu artistic, imaginea lui ar fi avut automat de câştigat, el părând mai sensibil, mai uman şi, evident, mai asemănător românului de rând.
Dar da, fiind un subiect atât de delicat voi sublinia că tot ce am scris aici este la mişto şi pentru cei care vor să mă anunţe că "de aşa ceva nu se face mişto bă", am o singură întrebare:
Adesea stau şi mă’ntreb oare ce o să ajung în viaţă. De multe ori sunt convins că o voi duce bine dar câteodată mă cuprinde paranoia şi încep să’mi imaginez că în cele din urmă voi fi nevoit să lucrez într’o shaormerie sau ceva până la 60 de ani. Eh, din fericire, am avut parte de un episod care m’a convins că nu e foarte probabil să rulez kebaburi până la pensie.
M’am dus şi ieu ca omul ieri să’mi iau un şniţel şi o salată. Mă serveşte o domnişoară sofisticată, după care vine momentul să plătesc - şniţelu’ costa 7,4 lei şi salata 2,8 lei. Se uită ea la preţuri, stă un pic pe gânduri, se uită la mine, se uită pe tavan. Se blochează un pic, scoate o coală de hârtie şi un pix de sub tejghea, scrie unul sub altul preţurile pe foaie şi încearcă să le adune. Se străduieşte (vizibil) un pic şi după câteva secunde îşi dă seama că nu merge, oftează şi îmi zice pe un ton nervos dar resemnat ca trebuie să se ducă să ia calculatorul din spatele magazinului. Pleacă şi revine cu uimitorul aparat, tastează numerele, le adună, îmi spune cât face şi eu din greşeală în loc de 11 lei îi dau 12, două bancnote fiind lipite. În momentul ăla încremeneşte complet, se uită la mine cu o privire de’aia de căprioară prinsă în lumina farurilor unei maşini care se apropie de ea cu viteză şi îmi zice panicată că nu’şi dă seama unde a greşit calculul de i’a dat 11 în loc de 12, convinsă că suma oferită de mine era cea corectă.
Tragic. Asta era o femeie undeva pe la 30+ de ani apropo. Sincer, dacă atât de inteligent şi de pregătit trebuie să fii ca să devii vânzător într’un fast-food, atunci chiar nu cred că’s în vreun pericol să ajung să lucrez ca aşa ceva la vârsta aia. Deja pot afirma clar că o să fiu cel puţin şofer de taxi la 30 de ani, măcar ăia ştiu să adune. Deci e bine, pot să dorm liniştit!
Adevărul e că în linii mari ieu ştiam de mulţi ani cum o ard tipii din Mensa şi deşi mereu m’au sâcâit într’o oarecare măsură, niciodată nu am simţit nevoia să îi caut şi să’i iau la omor până săptămâna trecută când am dat de un blog.
Blogul ăsta îi aparţine unui mare savant, Radu Borza - secretar şi membru al Consiliului Director al Mensa România, iar tema de bază tratată este gramatica limbii române, după cum indică şi titlul său foarte haios “Puţină gramatică”. Deşi încă din primele rânduri devine clar că băiatul suferă atât de tare de el încât cred că stă pe morfină 24 din 24 ca să poată supravieţui, nu asta e ce m’a scos din sărite, în fond, dacă ar avea de ce, din partea mea ar putea să fie extrem de arogant.
Problema gravă e că până şi de la nivelul meu de tăietor de frunze la câini se pot observa o groază de greşeli gramaticale (şi de exprimare în general) în postările sale, lucru ce mă împinge să pun respectuos următoarea întrebare: cum să fii atât de prost? Dacă tot eşti afon la capitolul limba şi literatura română, de ce rahat să te apuci să faci un blog prin care vrei să’i înveţi pe alţii cum să scrie şi să se exprime "corect"?
Vai, vai, vai... şi sunt nişte greşeli atât de flagrante ca de exemplu: cacofonii repetate, dezacorduri, forme de plural nearticulate, punctuaţie complet aberantă etc. Băi şi are un tupeu monstruos în el şi nişte aere... DOAMNE! Avea o postare Are MULTE postări în care spune “Am găsit o greşeală în DEX!”; cine plm zice aşa ceva? Mai exact, cine plm stă să caute greşeli în DEX şi să le dezbată pe bloguri?! Cât de trist să fii? Oare ce culmi nebănuite a atins singurătatea acestui băieţel de a ajuns el să citească DEX-ul ca pe o carte, criticând cu pasiune erorile din el?
De departe însă cele mai interesante sunt încercările sale (lipsite de succes) de a explica de ce greşelile lui sunt de fapt corecte, una memorabilă fiind cea legată de cacofonii, unde susţine că o cacofonie este perfect OK cât timp nu apare într’un text destinat citirii cu voce tare. Adică io am voie de exemplu să fac câte cacofonii vreau aici şi nimeni nu poate să’mi reproşeze nimic din moment ce blogul meu nu este menit să fie redat oral unor ascultători. Cu toate că apreciez disperarea cu care s’a agăţat de definiţia din DEX a cacofoniei, tot s’a făcut de cacao fiindcă aproape toţi oamenii repetă ceea ce citesc, în sinea lor, cu vocea minţii şi nu e ca şi cum poţi citi “...ca ca...” fără să te poarte cu gândul la denumirea uzuală a "caviarului de toaletă".
Este absolut fenomenal blogul lui per total: greşeli peste greşeli, sugestii şi recomandări de exprimare luate de undeva dintr’o limbă română a anilor 1800, pagini întregi în care critică forme corecte ale unor expresii sau acorduri şi numeroase alte lucruri ce indică fără loc de îndoială cât de prost este gagiul şi totodată cât de convins e că e genial. Nu aş fi zis nimic, serios, chiar aş fi tăcut, că am bucurii mai mari în viaţă decât să îi arăt cu degetu' pe toţi care scriu sau se exprimă greşit, dar omul ăsta efectiv o caută cu lumânarea făcând pe profesoru'.
De'a dreptul tragic e că există oameni care'i ascultă sfaturile şi îl stimează, considerându’l o persoană cultă, capabilă să te înveţe ceva. GREŞIT. Tipul ăsta nu e altceva decât un rătăcit cu MULT MULT prea mult timp liber, căruia i’a zis mami lui sau o altă rudă de gradu’ întâi că e deştept până când i s’a urcat la cap.
Chiar insist, dacă stăpâniţi măcar un pic gramatica limbii române, să intraţi pe blogul lui şi să jucaţi un joc: de fiecare dată când găsiţi o greşeală gramaticală, beţi o gură de bere. Nu cred că apucaţi să treceţi de primele 10 pagini fără să daţi în comă alcoolică (sau fără să muriţi de plictiseală).
Gata, am exagerat cu seriozitatea, de data viitoare revin la chestii mai "normale".
Cu siguranţă toată lumea a auzit despre faimoasa organizaţie cu penetrare internaţională Mensa - acel excepţional club exclusivist prin intermediul căruia oamenii cu un IQ ieşit din comun (din raza celor mai deştepţi 2%) se pot întâlni pentru a purta discuţii pe care muritorul de rând nu le’ar putea percepe.
Eh, întâmplarea face că Mensa racolează genii pustii şi din România, iar acum câteva zile soarta m’a dus pe site’ul "filialei" lor de la noi. Sfios, am zis să fac şi eu testul lor de evaluare gratuit ca să văd dacă mă depăşeşte (sau poate de plictiseală... nu mai ştiu). Oricum, cert e că am obţinut un rezultat chipurile uimitor şi mi’au recomandat să aplic la ei pentru a deveni membru.
Uşor reticent din fire nu m’am umezit de emoţie ci în schimb am zis să văd exact CE FACE Mensa asta şi ce implică statutul de membru al său; de’aici lucrurile au luat’o la vale, rău. Sincer să fiu nici nu am idee cu ce să încep...
Pe scurt, tot ce trebuie să ştiţi este că “Mensa” înseamnă “proastă” în spaniolă. Inteligent, nu? O organizaţie INTERNAŢIONALĂ elitistă pentru oameni extrem de culţi a ales un nume cu un asemenea înţeles într’o limbă atât de răspândită.
Dar să trecem peste, în fond un nume este doar un nume şi important este ceea ce fac ei acolo. Din păcate însă şi la capitolul ăsta băieţii stau cam naşpa deorece, pe bune, nu fac NIMIC – sau hai, fac şi ei ceva: periodic se adună, pun de o conferinţă (termenul englezesc pentru un astfel de eveniment fiind “sausage fest”) în cadrul căreia îşi freacă reciproc ego-urile (şi nu numai) spunându’şi unul altuia cât de deştepţi sunt.
În ciuda faptului că ei nu fac mai nimic util pentru omenire cu aşa-zisele lor minţi inegalabile, tipii ăştia mai sunt şi foarte pretenţioşi, în sensul că deşi (cel puţin la noi) nu există beneficii reale în a fi membru , acest statut nu poate fi obţinut decât trecând cu brio un test de IQ care se dă contra cost ŞI MAI MULT DECÂT ATÂT, odată devenit membru, pentru a nu fi dat afară trebuie să achiţi o taxă anuală. Deci... plăteşti o taxă ca să dai un test ca să ţi se permită să plăteşti o altă taxă, mişto.
Practic, erudiţii ăştia oferă doar un fel de seriviciu matrimonial pe bani pentru persoane relativ isteţe. Spun “relativ isteţe” fiindcă, de fapt, IQ-ul nu reflectă clar cât de deştept eşti, fiecare test de IQ având un stil unic de a trece prin mai multe categorii de întrebări (logică, atenţie, viteză de reacţie etc) şi un punctaj maxim propriu - cu alte cuvinte, este un fel de (hm... cum să mă exprim ca să nu sune vulgar...) lăbăreală.
Ar mai fi de zis nişte lucruri legate de persoanele aflate la conducerea sa, dar despre asta voi scrie în postul următor, iar tot ce v’am spus azi nu a avut alt scop decât să vă facă să înţelegeţi următoarea mea rugăminte:
Dacă veţi avea vreodată norocul să cunoaşteţi un individ care se laudă că este membru Mensa şi are un aer de superioritate, puneţi'i în vedere că este un cocalar notoriu, care are impresia că este genial fiindcă a trecut un test răsuflat şi care concret are acest titlu "onorabil" doar pentru că plăteşte o taxă anuală. A şi mai spuneţi'i că mă'sa e Mensa.
Poate credeţi că's prea dur cu biata organizaţie, că domnii fondatori nu au intenţii rele etc., dar îmi voi justifica atitudinea data viitoare.
Probabil că deja ştiţi clipul ăsta dar l'am pus aici oricum. Nu'mi dau seama dacă merită urmărit pentru ce face tipul, pentru melodie sau pentru reacţiile privitorilor dar am simţit nevoia să mă uit până la capăt: Minunat.
Examen în 8 ore, ar trebui să dorm dar există lucruri mai presante de făcut cum ar fi să vă atrag atenţia asupra unei ameninţări din imediata voastră apropiere de care cel mai probabil habar nu aveaţi şi anume: riscul de a muri instant în orice clipă datorită unor leziuni anale extreme.
Aparent, dacă aveţi scaune ce vă permit să le ajustaţi înălţimea, vă aflaţi în primejdie de a da colţu’ într’un mod pe cât de rar, pe atât de îngrozitor. Mecanismul ăla de ridicare/coborâre a părţii superioare a scaunului are la bază o pompă cu aer comprimat ce pare’se este capabilă să înmagazineze suficientă presiune pentru a putea, în situaţii incredibil de nefericite şi de spectaculoase, să explodeze, găurind porţiunea pe care sunteţi aşezaţi şi devastându’vă ireversibil pufarina plus câteva organe interne.
Deşi acest pericol dorsal sună ca o evidentă exagerare impertinentă, a fost înregistrat deja un caz de „penetrare anală de către scaun” în urma căruia viaţa unui băiat chinez de 14 ani a fost curmată subit (mai multe detalii aici). Aşa că, până nu se află concret dacă piesa de mobilier din întâmplarea relatată este vinovată de crimă sau nu, vă sfătuiesc să vă păziţi fundurile, la propriu.
Nu sunt un snob (sau cel puţin aşa îmi place să cred) dar când vine vorba de ajuns într’un loc aflat la o distanţă mai mare de o staţie de metrou de casa mea simt o nevoie incontrolabilă să iau taxiul; fac chestia asta de vreo 5 ani şi deja mă întreb oare câţi taximetrişti mai sunt în Bucureşti cu care nu am mers.
Sincer să fiu nu e vorba de lene, mă rog bine, nu pot să mint în halul ăsta, e vorba de lene, dar nu în totalitate! Un alt motiv de bază pentru care îmi deplasez fizicul cu acest mijloc de transport destul de scump este diversitatea. Adică am cunoscut o groază de tipuri de oameni în drumurile mele cu deosebitele maşini galbene. În mod surprinzător nu toţi sunt nişte ţărani inculţi şi manelari lipsiţi de idealuri în viaţă; pentru unii indivizi este doar o a doua slujbă pe lângă alta mult mai serioasă, unii seamănă cu mine şi fac asta în mare parte fiindcă le permite să cunoască persoane de toate felurile, în timp ce alţii au ales meseria pentru că îi relaxează dar... hm.. hey... ia gata. Ce plm, deja pare că’s plătit de o firmă să fac reclamă circulatului cu taxiul (scuze pentru acest paragraf relativ de umplutură, recitindu’l acum îmi dau seama că nu era chiar necesar dar... e deja scris şi e păcat de munca mea aşa că îl voi include, la fel ca pe această paranteză).
Să trec însă la subiect:
Majoritatea populaţiei crede că nu e sigur să mergi cu taxiul, existând mereu riscul să dai peste vreun dement care nu urmăreşte decât să’ţi fure rinichii sau mai ştiu ieu ce. Eh vreau să vă spun că nu e chiar aşa, adică în 5 ani am dat doar peste 3 debili, însă ultimul m’a marcat în sensul că eram convins că urma să mă felieze într’un mod extrem de odios sau ceva similar.
Ce s’a întâmplat mai exact... într’o seară, m’am suit ca de obicei în primul taxi care mi’a ieşit în cale. Şoferu’ părea un domn de vreo 35 de ani perfect normal. Mergem noi ce mergem şi după 5 minute ajungem la un stop în faţa căruia erau nişte blocuri construite recent. Mai departe, voi încerca să reproduc cât mai fidel conversaţia ce a urmat:
ieu: - Hah, au terminat blocurile astea, ştii că cică în ele are şi Mutu un apartament? El: - Eh, da, mă rog, ar zice orice ăştia ca să vândă apartamentele. (brusc, extrem de nervos:) Dar asta nu mă deranjează aşa tare, ce mă enervează este prostia oamenilor. ieu: - Mmm? Adică? El: - Adică, în pula mea, cât de prost să fii să crezi că blocurile astea au fost făcute de oameni? ieu: - Ăăă... ce? Dar cine le’a făcut? El: - Nu le’a făcut nimeni! Erau făcute deja de Dumnezeu! Sunt doar munte şi minereu de fier! ieu: - Da dar... tot le’a modelat cineva... El: - ŞI CE? NU CONTEAZĂ! E DOAR MUNTE ŞI MINEREU DE FIER! CUM SĂ FII ATÂT DE PROST ÎNCÂT SĂ STAI ÎNTR’UN MUNTE? ieu (complet derutat): - Păi.. dar nu e doar “munte”.. e o construcţie complexă... El (din ce în ce mai crizat): - E PE DRACU! E PENTRU PROŞTI! În lume nu există altceva decât apă, vânt, foc, minereu de fier şi munte, ATÂT! IA ZI, TU AI CASĂ? (<- what the fuck, ce fel de întrebare e asta? deja eram îngrijorat pentru că tipul era evident sonat) ieu: - Erm... nu. El: - AŞA, NICI EU. SĂ'I FUT ÎN GURĂ PE TOŢI CARE TRĂIESC ÎN MUNŢII ĂŞTIA. Io nu's fraier ca ei! Io am doar maşina asta, trăiesc toată ziua în ea şi e foarte bine. ieu: - Da, bine gândit.
Imediat după i’am zis că am ajuns unde vroiam şi am coborât pentru că era groasă situaţia. Am fost tentat să’i atrag atenţia că şi maşina lui e doar munte şi minereu de fier dar am zis că mai bine nu.
Pe scurt: deşi nu este probabil să o mierliţi mergând cu taxiul, posibilitatea există şi în cele din urmă acest lucru devine evident. Vreau să subliniez faptul că NU este inventată faza, iar domnul umblă chiar şi acum printre munţii din Capitală. Hm, ar fi trebuit să’i notez număru’ cred...
Şi acum, nişte grindină - poate că nu e aşa uimitor clipul dar pe mine m’a şocat un pic. Uitaţi'vă măcar pe sărite, devine din ce în ce mai grav:
Deşi am făcut relativ recent un post despre calitatea îndoielnică a aşa-ziselor filme “bune” din ziua de azi, o experienţă derutantă de care am avut parte ieri mă forţează să scriu din nou despre o producţie cinematografică în vogă.
Experienţa derutantă menţionată a fost vizionarea minunăţiei pseudoistorice “Robin Hood” ce putea foarte bine să se numească “Filmul lui Russell Crowe” pentru că exact asta este. Dacă veţi căuta un pic informaţii despre această bijuterie hollywoodiană veţi afla că iniţial nici nu trebuia să fie despre Robin Hood dar, ce chestie, lui Russel Crowe nu i’a plăcut scenariul şi a cerut ca acesta să fie aproape în întregime rescris şi personajul în jurul căruia se desfăşoară acţiunea să fie schimbat.
Hey, sigur! De ce nu? În fond, ce se poate întâmpla rău dacă te apuci şi rescrii întreaga poveste în timp ce filmezi?
Păi, lăsând la o parte faptul că asemănările dintre producţie şi legenda clasică a lui Robin Hood se limitează la numele personajelor şi trăsăturile acestora, în film nu se întâmplă absolut nimic relevant. În sensul că sunt prezentate foarte multe scene care acordă atenţie preponderent situaţiei generale din Anglia Evului Mediu, iar evoluţia faimosului arcaş de la stadiul de soldat la cel de lider al armatei engleze este conturată foarte vag prin episoade mai mult sau mai puţin semnificative, ca şi cum domnu’ ar fi un simplu Gigel secundar care se află şi el pe’acolo. Sfârşitul, deşi în fine focusează pe Robin Hood, este jenant, incluzând o răsturnare de situaţie dubioasă care încearcă într’un târziu să readucă povestea la forma sa originală.
De aici ajung şi la ceea ce m’a enervat/plictisit cel mai tare la acest “blockbuster” şi anume că a fost un alt film de’ăla care ar putea (sau ar trebui) să aibă în titlu “THE BEGINNING” (pentru cei ce nu ştiu spaniolă, înseamnă “începutul”), urmând trendul lansat cam din 2000 potrivit căruia este foarte cool şi interesant să iei o poveste şi să’i mai adaugi un capitol la început (pe care’l faci cum vrea muşchii tăi) în care explici cum au ajuns personajele principale să fie aşa cum sunt ele. Nu spun că toate filmele cu „BEGINS”, „THE BEGINNING” sau „ORIGINS” sunt proaste... doar majoritatea.
Mă rog, aş putea să mai aberez despre defectele acestui film, cum ar fi: bipolaritatea regelui John, bipolaritatea lu’ Maid Marion, bipolaritatea lu’ Little John, bipolaritatea copiilor pădurii, amnezia acută de care suferea Robin Hood vindecată miraculos ş.a.m.d. dar parcă n’are sens fiindcă în fond nu vreau decât să transmit un mesaj foarte simplu: nu vă duceţi să’l vedeţi la cinematograf.
Sunt convins că mulţi oameni nu vor fi deloc de acord cu ce am scris ieu aici şi vor ridica în slăvi această fabuloasă producţie semnată de Ridley Scott (mai degrabă de Russell Crowe), dar asta e, voi suferi în tăcere şi îmi va trece.
9 zile şi 4 calculatoare devirusate mai târziu, am revenit. Mult mai sictirit, mai sonat, dar totodată mai înţelept fiindcă am învăţat o lecţie extrem de importantă: hackerii ruşi nu trebuie subestimaţi.
Dar asta nu este foarte interesant. Interesantă este însă o creaţie artistică inegalabilă peste care am dat acum două zile:
Da, este o vaginobicicletă. Dă'i cu click pe imagine pentru mai multe poze.
Sigur, pentru omul incult de rând pare rodul obscen al unei minţi frustrate sexual, dar nu este! Nu nu! Este o capodoperă complexă menită să atragă atenţia asupra poziţiei insignifiante ocupate de femei în această lume a bărbaţilor - cel puţin aşa susţine duduia (deloc dementă!) care a realizat'o.
După ce am studiat îndelung deosebita bicicletă am ajuns la concluzia că vreau una. O voi numi Frederick şi de fiecare dată când viaţa mă va dezamăgi mă voi ascunde înăuntrul ei şi îmi voi imagina că totul este în regulă.
În încheiere, mă prezint timid cu o rugăminte: dacă ştiţi cumva de unde pot cumpăra o pereche de pantofi ca cea de mai jos, lăsaţi şi voi un comment aici sau daţi'mi un mail. Rog seriozitate.
În nemernicia mea nu prea i'am mai acordat atenţie bietului blog în ultimele 2 săptămâni. Promit să’mi revizuiesc atitudinea, dar să trec la subiect:
Din nou, în ciuda eforturilor depuse să fiu la curent cu aproape tot ce mişcă mereu, să ştiu care sunt cele mai discutate subiecte şi mai ales ce este în trend, se pare că uşor uşor iar am rămas în urmă şi sunt foarte dezamăgit de mine.
Săptămâna trecută, de exemplu, mi’a venit să intru în pământ de ruşine. Asistând la o conversaţie despre ce e considerat în prezent cool în materie de sex, m’am cam făcut de cacao când a fost pomenit numele unei practici mai... exotice (cred că ăsta’i termenul potrivit) şi eu am fost singurul care nu a ştiut ce înseamnă. Practica respectivă se intitula nulificarea penisului – numai din denumire este clar că e ceva odios dar fiind plictisit, voi explica exact în ce constă.
Este foarte simplu: pe scurt, se execută cu precizie şi tandreţe o gaură în perineu (locul ăla dintre scrot şi anus) ce îi va permite individului să poată urina fără să îşi folosească penisul. Da, asta înseamnă că orice domn cu cucul nulificat poate face pipi în timp ce duce măgarul în beci fără să îşi deranjeze partenera (teoretic). YES! În fine, este posibil! Nu'i aşa că sunteţi entuziasmaţi? Nu? Nici eu.
Şi da... e oarecum o semischimbare de sex fiindcă tipul ajunge să se uşureze ca o domnişoară dar aparent procedura nu este considerată gay şi în plus, cică sporeşte virilitatea!
Eu cred că o să îmi fac două găuri, să revoluţionez moda şi să fiu de două ori mai potent decât amatorii cu una.
Mergând mai departe - am învăţat un lucru important în aceste 6 zile în care n’am postat.
E o idee foarte neinspirată să te uiţi la filme care se vor profunde dar sunt pline de efecte speciale.
După ce am rămas traumatizat de Avatar (mda.. cel mai bun film al mileniului etc etc) am hotărât să evit producţiile care chipurile “te fac să gândeşti” sau care “nu pot fi înţelese decât de oameni deştepţi” dar care de fapt sunt nişte porcării sinistre cu scenarii fumate, penibile şi atât de prost structurate încât şi un copil de 5 ani mai isteţ îşi va cere banii înapoi după vizionare, singurul motiv pentru care masele se duc la ele fiind efectele speciale.
Din păcate însă, o forţă necunoscută m’a împins acum vreo 3 săptămâni să îmi încalc hotărârea şi să mă uit la câteva dintre cele mai bine cotate filme “cu mesaj” din ultimii doi ani. Deşi fiecare vizionare a fost mai dureroasă decât cea precedentă am dat dovadă de perseverenţă, spunându’mi că mai mult ca sigur va exista unu care într’adevăr mă va impresiona. Ei bine, nu a fost cazul şi după ce m’am uitat la District 9 am fost la un pas să’mi tai venele cu o furculiţă din cauza nervilor.
Sincer, nu ştiu încotro se îndreaptă cinematografia, dar partea proastă e că încasările arată că nu contează povestea unui film ci numărul de explozii, monştri şi de scene psihedelice din el.
Ba chiar mai mult, cu cât ideea de bază e mai simplă şi efectele speciale sunt mai multe şi mai nejustificate, cu atât producţia e considerată mai complexă şi mai profundă de către spectatori. Ca şi cum asta nu ar spune destule despre isteţimea privitorului de rând, mai există inclusiv unii oameni care recunosc în gura mare: “Pe mine nu mă interesează dacă filmul e bun sau nu, mă interesează doar să arate mişto.” ...despre ăia chiar nu ştiu ce să mai zic.
Pentru cine nu e mare cinefil dar vrea să ştie despre ce e vorba în filmele de top, voi prezenta pe scurt câteva dintre capodoperele la care mi’am expus retina recent. Atenţie spoilere! (cică) Deşi mai bine citiţi aici şi nu vă mai pierdeţi ore din viaţă vizionându’le:
- Alice in Wonderland: Johnny Depp şi un motan care se teleportează salvează filmul. Altceva nu contează. - Clash of the Titans: Un gagiu îşi riscă viaţa de nenumărate ori ca să facă rost de capul Medusei de care avea nevoie pentru a ucide THE KRAKEN . După ce omoară THE KRAKEN, deşi capul era cea mai puternică armă de pe Pământ el îl aruncă în mare şi călăreşte spre asfinţit. (Există o morală pe’aici pe undeva.) Mai urmează două părţi. - District 9: Extratereştrii e inteligenţi dar creduli, iar oamenii e mai proşti dar vicleni. Urmează şi District 10.
Poate că’s rău, poate că’s prea exigent, dar poate că mi se rupe. Cât timp nu îşi aduc aminte baieţii de la Hollywood cum se face un film dacă nu strălucit, măcar decent, eu unul nu o să mă mai uit decât la chestii de genu’ Shoot ‘em up sau Crank unde ţi se promite doar acţiune exagerată şi lipsită de sens, pentru că se pare că doar de asta mai sunt în stare regizorii în ziua de azi.
Având totuşi în vedere cât de incapabili sunt de a oferi publicului ceea ce promit... parcă văd că mă duc la un film haotic cu împuşcături şi mă trezesc că taman ăla are un substrat psihologic foarte complicat. Nu că ar fi ceva rău, dar zic aşa.
Cred că ei doi au fost singurii care nu şi'au dat seama că n'o să se termine bine:
Iniţial am vrut doar să adaug linkul următor la lista cu dubioşenii dar e 3:00 noaptea, n'am somn, sunt plictisit şi cu capsa pusă aşa că îi voi acorda mai multă atenţie.
După cum se vede, este un tutorial foarte complex realizat de doi tineri amorezaţi care vă învaţă cum să vă sărutaţi.
Acum... eu nu pretind că's vreun expert şi că rulez fete pe bandă dar chiar şi de la nivelul meu ăia doi nu par mari aşi în arta sărutatului. Cu alte cuvinte, io cred că pur şi simplu au decis să facă tutorialu' ăla ca să arate lumii cât de pasionali sunt ei şi eventual să obţină admiraţia şi respectul puştilor cu vârste până în 14 ani.
La fel ca ei, mai sunt o groază de "savanţi" care descoperă internetul, află cum să se filmeze şi decid să creeze tot felul de clipuri instrucţionale prin care explică întregii planete cum se fac lucruri complet banale de care oricine este capabil instinctiv sau cu un efort minim.
Mai era un alt tip care ne învăţa cum se prepară crenvurştii dar băiatul ăla era absolut genial, adică era atât de idiot încât chiar amuza şi fascina (e şi în lista cu linkuri), în timp ce domnii prezentaţi îmi par doar rupţi de realitate într'un mod trist şi uşor penibil.
Au inclusiv o secţiune cu lucruri pe care să nu le faci când săruţi o persoană şi anume: să nu îi sugi buzele în gura ta ca un aspirator, să nu îţi introduci limba cu forţa în gura ei, să nu o săruţi cu gura plină de salivă, să nu o săruţi când îţi miroase gura urât sau când ai chestii pe/între dinţi, să nu îi ratezi gura, să ai grijă să nu vă loviţi nas în nas şi nu în ultimul rând să fiţi atenţi dacă unul dintre voi poartă aparat dentar, să nu vă tăiaţi.
Serios... cât de inapt să fii să comiţi vreuna din greşelile alea constant şi să nu'ţi dai seama că nu e ok?
Vai, bine că au făcut ei acea pagină! Zic şi io ca în reclamele alea de la teleshopping:
De când am urmărit tutorialul lor, succesul meu la fete a crescut cu 11.47%! Mulţumită lui şi colegei lui, Adelina, viaţa mea sexuală a înflorit şi mă simt mult mai sigur pe mine! Nota 10 din 10, aş viziona din nou cu plăcere.
În încheiere, iată una dintre cele mai presante probleme ale românilor, conform lu' Google: Minunat.
Am observat că în ultimii ani au început să apară pe la talk-show-uri tot mai mulţi “eroi” care vor să spună întregii lumi prin ce au trecut ei.
Mai exact, mă refer la oameni cu poveşti de genu “la 39 de ani aveam 500kg şi mi’am dat seama că este timpul să’mi schimb modul de trai şi să fac ceva cu viaţa mea, iar acum la 45 de ani sunt mândră de faptul că am ajuns la doar 450kg”.
Daaaa ştiu că există persoane care pur şi simplu au diverse afecţiuni care îi fac să se îngraşe indiferent cât de puţin mănâncă şi cât de mult se agită, dar vă asigur că domnii şi domnişoarele care apar pe la TV nu suferă de nimic decât de “depresie” (să fim serioşi, cine dracu’ nu e deprimat din când în când?) şi de lene acută.
Dar nu am ceva doar cu obezii care vin să ne descrie pas cu pas procesul incredibil prin care ei au ajuns de la a mânca 3 mistreţi la micul dejun la a ciuguli doar 2. Am ceva şi cu ăia care o ard la dezalcoolizare sau dezintoxicare până pe la 55 de ani şi după aia vin şi se laudă că au avut o revelaţie că nu e bine cum au trăit până în acel moment, în general dând’o şi prin divin, spunând că li s’a arătat Iisus într’o felie de pâine sau într’o ceaşcă de cafea şi le’a deschis ochii.
Tare curios sunt cine decide să’i ia pe oamenii ăştia dezaxaţi şi să’i prezinte unei lumi întregi ca pe nişte eroi care după doar 40 de ani de trăit haotic decid să o ia pe calea cea dreaptă. Dar cred că sediul problemei nu este la realizatorii care îi invită pe aceşti învingători să’şi perie singuri egoul în direct la TV, ci la telespectatorii care ascultă foarte atenţi şi afectaţi poveştile lor absolut emoţionante.
Ce o fi atât de fascinant în a vedea o epavă umană ipocrită lăudându’se că la 50 de ani e gata să înceapă să trăiască responsabil şi declarându’se indignată de cei care nu au un stil de viaţă sănătos, nu ştiu. Clar e ceva în neregulă cu mine, fiindcă marea parte a maselor este evident topită după astfel de chestii.
Hm, stând aşa şi gândindu’mă la tema asta, mă întreb.. de ce să mă mai consum să fac bani? Mai bine mă apuc şi o dau pe heroină grav câţiva ani (eventual spun şi că’s dependent de sex că şi asta şochează şi stârneşte compasiune) şi undeva pe la onorabila vârstă de 40 mă potolesc şi încep să dau ture pe la emisiuni de la ProTV şi Antena 1 sensibilizându’i pe telespectatori cu povestea sorţii mele TERIBILE.
Având în vedere în ce fel evoluează societatea cel mai probabil voi fi privit ca un erou naţional sau mă vor alege unii să le reprezint partidul.
Puştiul ăsta a dat gol şi după a fugit la suporterii echipei adverse din greşeală:
Demult, o fată a postat ceva foarte inteligent pe un forum: “Ajutor, am 15 ani, recent prietenul meu m’a lăsat însărcinată şi m’a părăsit, iar partea cea mai gravă este că nici măcar nu ştiu dacă e al meu copilul sau nu. Ce să fac?”. Pe moment, am fost convins că o persoană atât de proastă clar va sfârşi ori moartă într’un şanţ până la 25 de ani ori angajată pe viaţă la REBU. Greşit. Aparent, oameni atât de idioţi pot ajunge chiar să lucreze în cadrul Ministerului Apărării, cel puţin aşa se înţelege din următoarea fază.
De chestia asta am aflat acum câteva luni şi am tot vrut să scriu despre ea dar m’am luat mereu cu altele. Este vorba despre o invenţie, probabil cea mai absurdă din istorie care a ajuns să fie aprobată şi construită pe banii unui stat.
Cândva după jumătatea secolului trecut, pe englezi i’a cuprins paranoia. Deveniseră tot mai speriaţi de ideea că ruşii ar putea decide în orice secundă să’i invadeze aşa că s’au gândit să ia măsuri. Deşi existau numeroase modalităţi eficiente testate de a-şi apăra teritoriul, ei şi'au propus să încerce ceva nou. Probabil că această poveste dovedeşte cel mai bine că "mai nou" nu înseamnă neapărat "mai bun". Aşa deci... ce s’au apucat ei să facă?
În primă fază, au construit o armă nucleară, care deşi nu era nici pe departe cea mai puternică din lume, era singura făcută special pentru a fi îngropată în pământ.
De ce ar îngropa cineva o bombă atomică? Păi... ce fel de întrebare e asta? Pentru a o folosi ca mină de teren, bineînţeles!
Ideea era următoarea: să producă mai multe bombe de acel tip, să le planteze sub pământ în câmpurile din Estul Germaniei şi să le lege la nişte declanşatoare sensibile la presiune. Deja sună ca o idee uşor bizară (dacă nu tâmpită) dar ingeniozitatea englezilor nu se termină aici.
Imediat după ce au plasat minele de teren nucleare au avut o revelaţie. Odată cu venirea iernii acestea ar fi îngheţat şi implicit ar fi încetat să mai funcţioneze, aşa că au adunat cele mai strălucite minţi pentru a găsi o soluţie. Cum ar fi putut ţine bombele calde de’a lungul anului ca să nu se strice?
Timp de câteva săptămâni au analizat un şir interminabil de variante şi în cele din urmă au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi ca lângă fiecare “mină” să mai sape o groapă mică în care să plaseze... pam pam pam... cuşti cu găini. Cuştile urmau să fie acoperite cu pământ, comunicând cu suprafaţa doar printr’un tub îngust prin care ar fi intrat aer şi prin care putea fi introdusă hrană. Conform logicii lor, aceasta era cea mai eficace şi mai inteligentă modalitate de a asigura buna funcţionare a dispozitivelor.
De ce să îngropi bombe capabile să radă fiecare un oraş întreg şi să le foloseşti ca mine de teren? Şi dacă tot ai făcut asta, de ce să bagi, dintre toate lucrurile din lume, GĂINI lângă ele? Chiar.. nu’mi explic.. şi sincer, dacă ar fi fost pur şi simplu o născocire a unui bou sau un alt patent ratat n’ar fi fost nimic deosebit. Dar invenţia asta a fost aprobată de cele mai înalte autorităţi ale Marii Britanii. Cum a fost posibil aşa ceva?! N’o să înţeleg niciodată.
A şi mai era ceva, bombele astea (similare ca putere cu cea de la Hiroshima) aveau un fitil de siguranţă de 10 secunde... din nou... nu am nici cea mai vagă idee de ce. Adică nu e ca şi cum există ceva ce ai putea face în 10 secunde ca să scapi nici măcar cu tehnologia din prezent, cu atât mai puţin cu cea de la vremea aia.
În concluzie, sfatul meu ar fi următorul: dacă vreodată ajungeţi pe un câmp din Estul Germaniei şi auziţi cotcodăceli de sub pământ, să ştiţi că mai aveţi 10 secunde de trăit, deci dacă vă doreaţi să faceţi ceva în această viaţă şi n’aţi apucat până la momentul respectiv, grăbiţi’vă.
Am redescoperit clipul ăsta recent şi este efectiv admirabilă voinţa pisoiului:
Mereu există o oarecare îndoială în ochii ascultătorilor când aud faze care încep cu “Am avut eu un prieten care...”. Mulţi ajung să întrebe: “Păi cine e prietenul ăsta şi eu de ce nu am mai auzit de el?”. Explicaţia este foarte simplă.
99% din fazele respective descriu un om aparent normal făcând ceva incredibil de stupid, sinistru sau o combinaţie a celor două. Aşa că vă întreb: cine dracu’ ar vrea să rămână în relaţii apropiate cu o persoană periculos de proastă sau pur şi simplu extrem de dubioasă?
Făcând o paranteză, nu'mi dau seama de ce anumiţi oameni evită să mă mai frecventeze. Hmmmm.... Dar să revin la ce vroiam să spun.
După cum probabil era clar din începutul postului, urmează o fază despre un prieten. Deci:
Când aveam vreo 11 ani, într’o zi un puşti a reuşit să pună mâna pe una din revistele cu pornache ale lu’ tac’su. A fost acel moment critic în care atât eu cât şi alţi pafarişti ca mine am văzut dacă vrabia e orizontală sau verticală şi ce anume înseamnă să faci sex.
În timp ce încercam să înţelegem exact la ce ne uităm şi dacă e de bine sau de rău, am observat ceva ciudat. Era acolo un nene care avea pus un prezervativ roşu şi întreţinea relaţii sexuale de comun acord cu o doamnă. Poza era făcută când cucul era deja pe jumătate introdus în pupăză şi practic se vedea doar o parte foarte roşie din membrul viril al individului (părea a fi carne vie).
Fără să realizăm atunci că tipu’ purta un prezervativ, după ce am analizat noi cu multă atenţie poza am ajuns la concluzia că aşa trebuie să arate penisul când este decalotat şi anume că pielea se duce în jos până la bază şi că trebuie să fie complet roşu ciocanul rămas descoperit. La momentul respectiv am căzut toţi de acord că pare prea dureros şi că nu merită, în afară de un gagiu care a decis să se ducă acasă şi să încerce să’şi belească (ce vulgar, regret) ştrulumeagul aşa cum considera că e normal.
Pare o idee proastă? Chiar a fost, mai ales pentru că prostia a fost combinată cu o voinţă de fier.
Pe scurt, omul s’a încuiat în baie, a încercat de câteva ori şi a văzut că nu merge. A stat şi a studiat organul şi a constatat că nu îi reuşea pentru că pielea de pe penis este prinsă într’un punct de capul acestuia. Aşa că a hotărât să o desprindă. A luat o lamă de ras (de’aia clasică), a decalotat scârbovnicul mădular şi cu o tăietură rapidă şi precisă... păi.. vă daţi seama ce s’a întâmplat.
Practic s’a ciomizat singur. Mă rog nu chiar, adică bălosul a rămas întreg însă a cam sângerat prin toată baia. Odios. Oricum, a fost dus la spital urgent şi a scăpat relativ nevătămat, culmea nici n’a rămas impotent. Ce distracţie!
Previzibil, dar îmi place cât de grav l'a executat:
Am stat şi m'am gândit mult şi bine dacă să scriu despre subiectul ăsta sau nu pentru că este foarte probabil ca majoritatea oamenilor să nu ştie încă ce este ăla un hipster, acest "nou" gen de individ penetrând graniţele ţării noastre doar de aproximativ un an.
Am pus "nou" între ghilimele fiindcă stilul ăsta există de vreo 50-60 de ani peste hotare însă odată cu evoluţia internetului din ultimul deceniu a renăscut cum ar veni, pătrunzând în numeroase locuri de pe Glob, iar cum România este expertă în a copia fix ce nu trebuie de la străini, ca un copil gras fără prieteni care face tâmpenii doar doar să pară cool, normal că a prins şi la noi.
Şi totuşi ce e hipsterul? Păi, în linii mari un hipster este o persoană cu o gândire pseudoliberală, ce venerează lucrurile şi mentalităţile noi care sunt, măcar aparent, creative şi/sau inteligente. Mai mult decât atât, ei refuză să se asocieze cu indivizi ce nu sunt - din nou, măcar aparent - sofisticaţi şi intelectuali cu o oarecare aplecare spre metafizic, modă sau alte domenii rezervate celor cu un simţ fin al frumosului şi cu un IQ superior.
Acum probabil vă întrebaţi... "Păi şi ce e rău în asta?". Da, de acord, sună excelent CA IDEE acest stil, la fel cum şi comunismul perfect este cea mai bună formă de administrare a unui stat.
Dar cum comunism perfect nu există şi respectivul regim mereu degenerează în diverse forme ca urmare a cărora majoritatea populaţiei şi'o ia la keke, aşa şi stilul ăsta arată penibil în 99,(9)% din cazuri pentru că cei care'l adoptă sunt preponderent idioţi pretenţioşi care nu pricep concret cum trebuie să se poarte.
Ca să înţelegeţi exact cât de bine li se potriveşte acest stil celor mai mulţi hipsteri, imaginaţi'vă un hipopotam la o galerie de artă. Sigur se poate holba la operele expuse şi după se poate lăuda prietenilor săi hipopotami cu ce a văzut, dar orice om de rând mai deştept decât o conopidă îşi va da seama că nu are nicio tangenţă cu ce se dă acolo. Şi de fapt, majoritatea nici măcar nu cântăresc exact valoarea intelectuală sau creativă a unui lucru pe care "îl adoră" ci doar devin pasionaţi de el fiindcă alţi hipsteri le spun că asta te face mai cult.
Majoritatea hipsterilor, fiind foarte inventivi şi străluciţi, au acelaşi stil vestimentar, deşi fiecare dintre ei aspiră la unicitate. Iată o poză cu nişte specimene, ca să ştiţi şi voi cum arată oamenii deştepţi şi rafinaţi care vor salva această generaţie.
Clarificând ce este hipsterul, de unde provine şi de ce este rău/penibil să fii unu, să revin la ideea din titlul postului.
Spre deosebire de toate celelalte stiluri existente (goth, punk, rock, emo, rave, guido etc etc) hipsterii creează un paradox fiindcă ei sunt, după cum am mai spus, adepţi ai lucrurilor/mentalităţilor (oarecum) noi şi inteligente, iar oamenii care nu sunt hipsteri sunt în general ferm împotriva lor pentru că... aşa e la modă.
Deci iată... urând hipsterii rişti să devii la rândul tău un fel de hipster pentru că adopţi o atitudine faţă de ei considerată cool şi intelectuală. Pam pam. Ştiu, revelaţiile mele sunt năucitoare.
O idee nouă pentru cei ce vor să impresioneze. Nu vă mai faceţi poze lângă maşinile scumpe ale altora, faceţi asta:
Pentru a nu risca să par un tip insensibil, voi începe urându'vă Paşte fericit!
Într'un fel cred că este ziua mea preferată din an fiindcă reflectă cel mai bine cât de absurde sunt sărbătorile religioase.
Nu numai că are loc la date diferite mereu (deşi cumva Crăciunul e fixat pe 25 decembrie) dar îmi place încărcătura sa simbolică: un iepure, aflând că Iisus a murit, bucuros începe şi aduce dulciuri, cadouri şi în unele locuri de pe Glob împarte şi ouă pictate. Eu unu sunt mai circumspect aşa şi pun sub semnul întrebării atât sănătatea mintală a iepurelui cât şi intenţiile lui, adică mie îmi pare mai degrabă malefic decât drăgălaş dacă brusc e atât de darnic/harnic în ziua asta.
Mă rog.. în aceeaşi măsură ca atitudinea iepuraşului mă intrigă şi atitudinea oamenilor care în semn de revoltă/tristeţe faţă de soarta lu' Jesus mănâncă şi beau până le cedează ficatul.
Oricum, revenind la ce vroiam să scriu azi: Îmi plac foarte mult reclamele puse aici pe blog de Google fiindcă sunt alese automat în funcţie de conţinutul articolelor (cică) pentru a se potrivi cât mai bine publicului care vizitează această minunată pagină.
Deci uitându'mă de'a lungul timpului peste anunţurile prezentate.. am înţeles că blogul meu este dedicat mamelor singure, supraponderale (reclamele existau cu mult dinaintea postului despre Mama model), gospodine, pasionate de poezii şi extrem de religioase care vor să îşi recâştige soţul şi totodată să înveţe rapid limba engleză.
Mdap.. a nimerit'o bine Google aici.. exact spre acel segment obscur de cititori ţinteam... what the fuck.
Totuşi, dacă faceţi parte din acea categorie informaţi'mă, că poate Google ştie mai bine decât mine sau poate eu, în mod involuntar, am ales la nivelul subconştientului să scriu articolele existente tocmai pentru că ele sunt cele mai relevante pentru segmentul respectiv.
Era foarte popular acum câteva săptămâni un film cu unu la paintball care arunca o grenadă chiar lângă el însuşi.. eh ăsta e şi mai capabil:
Aşa deci, Iisus karatistul - cel mai sonat român cu care am avut prilejul să vorbesc.
Pe băiatu’ ăsta l’am descoperit acum vreo 5 ani, complet accidental, în una din căutările mele pe net fără ţintă. Avea un site pe vremea aia, www.iisus.go.ro, care din păcate nu mai există.
Pe acel site el se prezenta lumii: spunea că este un tânăr de 29 de ani (sau ceva de genu’) care lucrează ca telefonist (parcă) diferit de toţi oamenii de pe Glob dintr’un singur motiv: el era reîncarnarea lui Iisus.
Povestea modului în care a ajuns el să constate că este Jesus era atât de stupidă încât devenea comică. Tipu’ zicea că toată viaţa lui fusese un om foarte credincios şi că una dintre persoanele pe care le admira cel mai mult era Paco Rabanne. Astfel, când faimosul spaniol a ajuns în România, eroul a decis să facă tot posibilul să’l cunoască faţă’n faţă.
Nu mai ştiu exact cum, dar i’a reuşit să se apropie de Paco suficient cât să’l poată saluta, iar acesta când l’a zărit a încremenit, l’a privit lung şi i’a zis că vede clar că el este reîncarnarea lui Iisus şi că datoria lui este să salveze omenirea.
Puştiu’, marcat de spusele designerului profet part-time s’a dus acasă şi a început să scrie o carte în care a trecut toate aberaţiile din capul lui sub forma unor amintiri din vieţi anterioare sau a unor previziuni certe. Cartea se găsea de vânzare pe site’ul lui şi costa doar 300.000 ROL (adică sfânt sfânt dar trebuia să mănânce şi gura lui ceva).
Aici mi s’a cam pus pata pe bietul bou, că ştiam clar că se găsesc fraieri în stare să înghită inepţiile lui. Aşa că am decis să’l trezesc la realitate înainte să facă o mică avere exploatând prostia umană.
De acolo a urmat un schimb lung de e-mailuri foarte interesante pornit de la faptul că eu, în ignoranţa mea, am contestat flashbackurile/viziunile sale şi afirmaţia lui Paco Rabanne.
La început a zis că sunt o oaie rătăcită şi că mă poate ajuta; a văzut că nu’i ţine aşa că a schimbat tactica.
După aia a zis că de fapt sunt emisarul Diavolului (care el susţinea că este o femeie) şi că numele meu e Maitreya.
Apoi mi’a spus că simte că sunt duşmanul lui cel mai mare şi că trebuie să mă înfrângă. Eu, fiind excepţional de matur la vremea aia, i’am zis să ne întâlnim să ne luăm la omor, moment în care m’a informat că are centura neagră în 6 forme de arte marţiale şi că este prieten bun cu Zmărăndescu.
I’am spus că nu mă sperie, să vină cu cine vrea şi până la urmă iar a schimbat abordarea, zicând că nu merit atenţia lui şi că îl va ruga pe tatăl său să îşi dezlănţuie furia asupra mea.
După aia a refuzat să mai răspundă şi ca urmare, câteva zile mai târziu a rămas fără site. Până în clipa de faţă furia lu’ tac’su nu s’a făcut simţită (probabil încă e pe drum sau ceva), iar mântuitorul ninjălău s'a pierdut în anonimat.
Mă gândesc totuşi.. poate chiar sunt un om rău că în fond ăluia nu am vrut să'i dau abţibildul, mănânc lucruri pe care alţii nu şi le permit şi pun la îndoială credibilitatea lui Paco Rabanne. Hm.. va trebui să lucrez la atitudinea mea.
Intenţionasem data trecută să fac iar un post similar cu “Tigari. Anarhie. Sex in trei” da’ m’am întins cam mult cu faza cu abţibildu’ aşa că am împărţit postul în două trei(până la urmă) şi chiar am vrut să scriu continuarea ieri da’ m’a doborât lenea.
Acum, fără alte adăugiri, vă prezint încă doi domni cu care am avut onoarea să interacţionez.
1. Solidarul
Am cunoscut cândva un tip destul de ok la prima vedere.. deştept, documentat în multe domenii, aparent relativ normal. Ne’am înţeles excelent timp de vreo 2 săptămâni până când s’a legat o discuţie despre mâncare. Atunci am aflat că omul era un fel de.. solidar extremist care refuza să mănânce orice lucru pe care îl considera inaccesibil pentru diverse comunităţi sau categorii sociale de pe Glob.
Ca să fiu mai clar, el zicea că nu poate mânca un măr, cât timp ştie că există oameni pe planetă care nu îşi pot permite să consume mere. Practic el trăia din diverse amestecuri de tărâţe, câteva verdeţuri şi ocazional peşte parcă (deşi mi se pare că a renunţat la ultimul). Eh şi mă rog, a început să îmi spună că sunt un animal superficial fără suflet pentru că mă pot bucura de o friptură cât timp în Africa sau mai ştiu io unde există un om care nu a avut odată în viaţă ocazia să mănânce o friptură de orice fel şi că din cauza celor ca mine există răul pe Pământ.
Am încercat să’i explic că cel mai probabil dacă un tip sărac lipit şi mort de foame ar avea şansa să servească o masă copioasă nu ar sta să o ardă filozofic gândindu’se “Mă.. da’ oare este corect din punct de vedere moral să mă hrănesc cât timp alţii ca mine o duc nasol?!” ci s’ar îndopa la greu. Bineînţeles că nu a fost de aceeaşi părere, ba din contră, mai rău l’a enervat argumentul meu. După conversaţia aia am cam rupt legătura, pentru că el era convins că nu pot fi salvat şi că nu pot avea decât o influenţă negativă asupra celor din jur.
Acum că mi’am amintit de el, mă întreb dacă mai trăieşte sincer, ca n’am mai auzit nimic despre soarta lui în ultimii doi ani.
Rahat. Fac ce fac şi mă tot întind cu vorba. O să evit crearea unui post kilometric scriind despre celălalt tip mâine (în cazul în care nu pierd în lupta necruţătoare cu lenea).
Am o rugăminte totuşi la voi, numeroşii cititori ai blogului: dacă voi consideraţi sănătoasă sau rezonabilă mentalitatea domnului menţionat ziceţi’mi şi mie, că poate el era ăla normal dintre noi doi şi nu m’am prins io.
Vorbind despre "traume" din copilărie mi'am adus aminte de o fază probabil unică în lume.
Fiind printre cele mai absurde întâmplări din viaţa mea (nu ciudate, nu înfricoşătoare, pur şi simplu absurde), episodul de faţă s’a petrecut când aveam cam... 8-9 ani.
Într-o zi de toamnă se făcea că am ajuns, nu mai ştiu exact cum, să mă plimb prin Bucureşti cu un văr de’al meu prin alianţă cu maşina lui. Chiar nu mai ţin minte cine a fost de acord ca ăla să mă scoată pe afară sau de ce eu am cooperat pentru că părea uşor suspect el aşa, oricum, cert este că am mers într’un parc în care nu mai fusesem până atunci şi din care nu ştiam să mă întorc acasă.
Toate bune şi frumoase până când mi’am scos o gumă. Era de’aia cu surpriză şi memorabila surpriză din povestea aceasta era un abţibild cu Brenda din faimosul serial Beverly Hills 90210. Mie nu mi s’a părut mare lucru, la vremea respectivă nici nu ştiam cine e aia dar dragul meu văr aparent avea o mică pasiune pentru ea fiindcă m’a ameninţat imediat că dacă nu îi dau lui abţibildul mă abandonează acolo în parc.
Iniţial am crezut că e doar o glumă (proastă, chiar şi după standardele unui puşti de 8-9 ani) şi am zis nu, moment în care tipul s’a enervat, a urlat la mine, s’a ridicat de pe bancă şi a luat’o din loc grăbit aşa spunându’mi că el pleacă şi că mă lasă acolo. Am tot alergat după el - omu’ era din ce în ce mai furios şi vă asigur că nu glumea - iar în cele din urmă, dându’mi seama cât de important era pentru el acel abţibild i l’am oferit. Dar chiar şi atunci a refuzat să îl accepte până nu mi’am cerut scuze pentru că nu i l’am dat din prima şi m'a pus să îl rog să'l ia. Fericirea care i’a cuprins chipul când i’am înmânat’o pe Brenda îmi va rămâne în minte veşnic. Chiar nu cred că voi simţi vreodată o asemenea fericire.
Deci pe scurt tipul era dispus să abandoneze un copil pentru un abţibild. În mod surprinzător, nu mai face parte din neam acum. Se pare că nu era tocmai bărbatul perfect. Tragic.
Clipul ăsta cel mai probabil e editat dar tot mi se pare tare:
Uau, pur şi simplu uau. Bine zicea puştiu’ ăla, Einstein parcă: “doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul”.
Exact când credeam că părerea mea despre omenire nu poate deveni mai proastă, am dat peste un patent... să zicem îndrăzneţ.
Click pentru a observa dubioşenia mai de aproape.
După cum scrie şi în titlul din poză, această invenţie fantastică este menită să ajute femeile în procesul naşterii.
Mecanismul nu este deloc complex: mama este legată ferm de masă şi în momentul naşterii doctorul porneşte maşinăria iar masa începe să se învârtească din ce în ce mai repede, aplicând o forţă centrifugă din ce în ce mai mare asupra fătului până când acesta... este lansat din mamă. Fac pariu că acum vă daţi palme gândindu’vă: „Ah la dracu’! E atât de simplu! Aş fi putut să inventez eu asta şi să devin faimos.” ..eh, asta e!
Sunt foarte curios ce s’o fi întâmplat cu savanţii care au creat’o. Aş fi profund şocat dacă aş afla că nu au fost închişi urgent într’un sanatoriu după ce şi’au prezentat ideea.
Nu înţeleg. Cum este posibil ca cineva să conceapă un asemenea lucru? Patentul în sine are 9 pagini în total, dintre care 5 alcătuite integral din explicaţii referitoare la modul de operare şi la avantajele oferite de deosebita maşinărie. Probabil că altcineva ar fi realizat cât de stupidă este chestia în timp ce ar fi scris acele pagini, dar nu şi ei! Tipii erau porniţi într’o misiune de a revoluţiona lumea medicală şi nu au lăsat mici obstacole ca bunul simţ sau logica să le stea în cale.
Io unu dacă aş fi avut ideea să inventez aberaţia asta, cred că indiferent cât de încântat aş fi fost de propria mea creaţie, aş fi început să am îndoieli când m’aş fi apucat să desenez plasa dintre picioarele femeii, strategic adăugată pentru a prinde fătul când este proiectat pe această lume. Parcă pot să’l şi văd pe doctor stând preventiv în spatele plasei cu o mânuşă de baseball.
Oricum, sincer să fiu maşinăria asta probabil ar fi avut succes dacă ar fi promovat’o ca altceva.. de exemplu, ca un aparat de tortură sau de provocat avort spontan garantat, pentru că trebuie recunoscut că asta şi este, adică io nu aş numi “naştere” aplicarea unor forţe ce pot face pe oricine să leşine (şi asta nu e de la mine, e chiar din patent, undeva este precizat că doctorul trebuie să aibă grijă când calibrează puterea fiindcă invenţia este capabilă să lase pe oricine inconştient).
Pentru cine nu crede sau nu vrea să creadă că o asemenea tâmpenie există, patentul complet este disponibil aici în format PDF.
Ce sunt unii dispuşi să facă doar ca să pară cool...:
